Calea zorilor răsare
Mânată aprig de vânt
Şi curge fără tăgadă
De-a lungul anilor.
Soarele arde şi străluce,
În bârlogul cald şi viu,
În zarea pierdută a cerului.
O cruce se înalţă,
Iar eu mă întâlnesc
Cu durerea din cuie
Ce mă ţine suspendat.
Totul e alb şi se perindă
În faţa mea la nesfârşit.
Stele se trezesc,
Mişcă încă adormite
Şi se întind alene,
Spre crucea unde zac.
Caut motiv pentru salvare
Pe sub pietre cu privirea
Însa crucea mă strânge
Şi-mi înăbuşă simţirea.
Voi ce ce nu –nţelegeti
Îmi sunteţi cuiele-n osândă,
Trupul meu continuă creaţia
O conturează-n orizont
În timp ce raţiunea e însăşi
Poezia sufletului meu
Şi o recit la nesfârşit,
Auzindu-mi propriul ecou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu