Azi am trăit pentru a nu ştiu
câta oară momentul acela în care, în tramvai fiind şi privind aproape adormită
pe geam lumea în mişcare, fiecare în parte cu, sau fără un rost anume, mi-am
găsit mintea rătăcind prin colţul ăla interzis. Colţul ăla unde ajung doar unii
şi când ajung, nu stau mult pentru că îi cuprinde brusc o senzaţie de claustrofobie,
insistent de neplăcută.
Sunteţi fireşte
curioşi să aflaţi ce e cu colţul ăla rece, ştiu. Ei bine acolo se află vocile
care mă întreabă mereu, oare atâta-i tot aci pe petecul ăsta de pământ unde mă desfăşor? Pentru asta ne trezim
dimineaţa în fiecare zi, să facem ce nu ne place, sau ce ne place, pentru a
caştiga banii cu care să ne cumpărăm, din nou, ce ne place? Ciclul ăsta se repetă
la nesfârşit. Mă uit la feţe triste în jurul meu, la feţe care denotă griji şi
suflete încărcate de gânduri istovitoare, sau, din când în când, mai văd copii
care zâmbesc inocenţi necunoscând, încă, ipocrizia care ne înconjoară. O
singură concluzie mă ţine totuşi în colţul ăla, aceea că trebuie să existe un
sens, în afara limitelor pe care ni le impune viaţa cotidiană, că dincolo de
lanţurile comodităţii există o împlinire luminoasă, nişte aripi care aşteaptă
să fie purtate de stăpâni, sau altceva de genul acesta.
Zilele trecute spunea un distins
domn profesor, cu un ton categoric: “Confortul intelectual generează somnul
raţiunii”. Aşadar, ce facem noi aici e doar o parcurgere a drumului
transformării noastre ca indivizi, pentru a ajunge la ceva finit ? îmi
venea să îl întreb, însă nu am facut-o. Am continuat să îl ascult pe el, să îl
las să-şi dea frâu liber vocilor din colţul său de refugiu, pentru că acolo îi
era mintea în momentul ăla şi el nu realiza că vorbea cu voce tare.
Stau şi mă întreb, oare cei din
jurul meu, conştientizează că nu aici e adevărata trăire ? Că nu contează
câte check-in-uri ai în cluburi într-o saptămână şi câte poze cu trupul tău
perfect aranjat de haine, în diverse stări, posezi în memoria telefonului ?
Noapte bună.
A voastră amică: Monica Dinu
cât de.. uimitor, aş spune. mă gândesc şi eu, uneori, că noi cei tineri ducem -lupta- asta pentru a supravieţuii şi pentru a avea un rost în viaţă mai târziu, dar mă gândesc şi la cei mai bătrâni, din jurul meu, care şi-au atins scopul în viaţă, însă chiar şi aşa se zbat şi dau din coate ca şi cum ziua de mâine le-ar definitiva viaţa. şi mă gândesc dacă nu cumva în momentul ăla din viaţă ar trebui să spunem stop şi să renunţăm la griji. sunt curioasă la ce se gândesc ei, cine îi ţine încă în -lupta- asta. ai spune copii, nepoţii, dar chiar şi aşa...
RăspundețiȘtergerenu ştiu daca are o legătură foarte mare cu ce ai spus tu, dar m-a dus cu gândul la asta.